Aflu tot mai des, despre oameni pe care-i cunosc sau îi știu după nume, că au murit. Azi am plâns pentru Robert Cadar, pe care l-am cunoscut când m-am apucat de alergare montantă. Mi-aduc aminte cât era de jovial. Să fi fost cu o lună înainte de-a fi diagnosticat.
Am plâns și pentru vecinul meu, despre care am aflat că a murit recent. Am încercat să-mi aduc aminte când l-am întâlnit ultima dată. Avea o casă mare, curte, pomi, familie, – așa cum visez și eu. Dar era vizitat prea puțin. Nu a luat cu el nimic.
Și-n alte zile m-au întristat veștile despre oamenii care muriseră, celebrități, ba chiar și pentru unii necunoscuți care au decedat brusc, într-un mod tragic și stupid.
Dar, căutând mai în profunzime, am realizat că plâng totodată și pentru mine. Fiindcă știu deja că mâine dimineață iar voi ignora alarma. Mă voi supăra iar din nimicuri. Voi pierde timpul din nou dând scroll pe rețele de socializare. Iar voi amâna lucrurile pe care trebuia să le fac, iar pe altele le voi lăsa neterminate. Indiferent dacă mi-am spus de atâtea ori că îmi voi trăi viața pe care o doresc, conștientizând în scurte sclipiri cât de rapid trece.
Robert a luptat îndelung, neobosit, curajos – mulți dintre noi îi știm bătălia. Dar mai sunt și multe persoane care nu și-au făcut publică bătălia, însă zi de zi își păstrează optimismul și viața lor capătă mult mai mult sens decât a mea. Sunt un om care-și amână mereu viața, care spune că va face x sau y, că va spune nusau spune da când trebuie, că va încerca. Însă tot ce am adunat sunt doar temeri, „nu”-uri cu nemiluita, retrageri, regrete, promisiuni neîmplinite. Un om care tot amână, se lasă învins de pofte, se trădează singur, care-și propune lucruri pe care nu le realizează – pe scurt, se minte singur.
De fiecare dată când aud de moartea cuiva încep să mă motivez – știu că atâta timp cât voi trăi totul e posibil, indiferent la ce vârstă. O vreme schimb lucruri în viața mea, o iau pas cu pas, detaliu cu detaliu. Însă timpul care vine trage cu el o perdea a uitării, astfel că sfârșesc prin a nu mai avea răbdare să culeg rezultatele și cer desertul înainte de-a trece de felul principal. Sfârșesc prin a avea pe masă doar resturi cu care ajung, dezamăgită, să mă mulțumesc.
Asta până ce aud că cineva drag s-a îmbolnăvit sau o rudă a murit subit. Sau vreo carte mă determină să rătăcesc aiurea cu privirea minute în șir, gândindu-mă la viața mea. Și-atunci mă emoționez și-ncep să realizez cât de frumoasă este viața, cât de minunat e că trăiesc, până și-o adiere de vânt de toamnă mă face să tresar de bucurie. Încep să observ soarele, lumina blândă, să simt bătăile inimii, să-mi observ corpul, să spun lucruri pe care altfel nu le-aș spune, să renunț la unele dintre obiceiurile proaste, să ies la alergare chiar dacă sunt obosită și să îndur exercițiile cardio cu dârzenie. Să dau la o parte negativismul, să-mi exprim dragostea, să las la o parte micile supărări care nu mai au niciun sens peste o vreme, să mă iubesc și să prețuiesc ce am. Fiindcă tot ceea ce am merge cu mine oriunde mă duc, iar dacă pierd asta, nimic din ceea ce pot cumpăra nu-mi mai e de folos.
Mă întristez când realizez că nu-mi prețuiesc viața așa cum trebuie. Și știu că va veni o zi în care nu voi mai avea a doua șansă, nu voi mai avea acest timp să fac o schimbare. Cu toate astea las situațiile neplăcute să mă afecteze, uit să mulțumesc, îmi încalc mereu cuvântul față de mine, nu fac ceea ce ar trebui să fac pentru a schimba ce mă supără, mă plâng de vreme, de oameni, de situația din țară, de orice merită să te plângi, accept să fiu folosită de oameni care nu mă apreciază și îmi îndrept atenția în direcții nepotrivite.
Simt totuși cum aceste nemulțumiri la adresa mea se adună. Dacă eu nu am răbdare pas cu pas, ele se adună strop cu strop și-ntr-o zi, după ce voi plânge, voi și acționa. Sper doar să nu fie prea târziu. Știu că atâta timp cât trăiesc niciodată nu e prea târziu, însă mai trebuie să-mi înfrunt și aparent nepieritoarele temeri.
Articolul O singură viață apare prima dată în LaPunkt.