Dintre multele teme pe care aș vrea să le dezvolt, azi voi vorbi despre a simți.
Eu am un principiu la care țin mult (nu că aș putea proceda altfel, așa mi-a fost dat și nici nu mi-aș fi dorit altcumva): acceptă lucrul care te impresionează, fie că e un film, oricât de stupid ar părea, o poezie, un roman, o poveste, un om, oricât de nefericite ar părea aceste alegeri. Astea sunt lucrurile care te impresionează, care-ți mută lumea din loc – precum opera de artă a lui Heidegger (ei, nu-i chiar a lui în sens propriu). Nu contează cum este, de ce calitate este, de unde provine. Contează că simți ceva, că acest ceva te impresionează până la lacrimi. Doar asta contează.
Poți să privești un dans executat ca la carte, o piesă de teatru excelentă, un film de nota 10, să ai în față un diamant de milioane de dolari și să nu simți nimic. Pur și simplu să nu fii impresionat. Nu te considera vinovat! Nu contează asta, fiindcă sufletul tău tânjește spre altceva.
Spre exemplu, două dintre lucrurile care mă emoționează până la lacrimi (hai să recunosc, doar mi-am propus să fiu sinceră cu voi, mă fac să plâng) sunt natura și muzica.
Să simți natura vie, să privești firul de iarbă și să percepi întreaga suflare a naturii, a acestui spectacol permanent, acest spectacol pe care-l apreciem numai când vedem vreun peisaj montan, apusul soarelui sau pădurea singuratică. Dar este mereu prezent, se află și-n furnica ce te pișcă de picior, și-n iarba putrezită toamna, și-n mocirla după ploaie. Se află înfipt adânc în simțirile noastre, dar ce păcat că nu dorim, de multe ori, să-l accesăm. Vedem natura ca un impediment și, totuși, datorită ei trăim. Compătimim animalele care mor. Dar ele mor fie că sunt căprioare vânate de alte animale din lanțul trofic, fie că sunt urșii polari ce nu mai au putere să vâneze după atâția kilometri înotați și zac lângă morse, vlăguiți. Natura este și-n porumbul cules, dar mai ales în mirosul lui inconfundabil și-n pantofii de mii de euro, ah… pantofii de mii de euro ce reprezintă cea mai joasă treaptă a naturii. Cred că nici măcar descompunerea hoiturilor nu se poate situa atât de jos precum pantofii de mii de euro sau blănurile de zeci de mii.
Și că tot veni vorba despre porumb, ce amintiri îmi trezește! De la țară. Voi ați copilărit la țară? Probabil că mulți nu. Și ce păcat, ce păcat! Fiindcă ați pierdut niște legături cu natura, cu animalele, cu liniștea iernii la sat. Ce imagini, ce dulce bucurie! La început, când ești mic și trebuie să faci diverse treburi: săpat, cules, tăiat lemne, făcut curățenie etc. nu găsești chiar o plăcere în asta. Dar mai târziu, când devii adult, relația ta cu natura se schimbă fiindcă intervine înțelegerea. Înțelegi lucrurile astea, legi amintiri, mirosuri – al porumbului proaspăt cules, al grâului treierat, al roșiilor, al dovleacului copt, al merelor din pom, al florilor din grădină, al mustului, al șoriciului, al cartofilor copți în cuptorul de la sobă.
Aceste imagini, mirosuri, le porți cu tine mereu, fără să cazi în extrema lui Joseph Wayne din Către un zeu necunoscut. Este uimitor cum o imagine sau un miros reușește să ne schimbe, ne poate duce în locuri magice, locuri ale trecutului. Dar ne pot aduce și amintiri nefericite, doar că de-acum sunt ca niște capitole dintr-o carte citită de mult.
Dar natura e și-n muzică. Fiindcă ce-ți trezește sentimente la fel de profunde ca natura? Muzica și natura, nici măcar dragostea. Să ajungi la iubire trebuie să cerni multe, multe. Să tot cerni până rămâne acea iubire adevărată. Care nici măcar nu-ți oferă certitudinea că va dura. Însă iubirea pentru natură, pentru muzică, acea iubire ne însoțește mereu. Ne topește sufletul de fiecare dată când ne accesează. Ea ne accesează, ea ne conduce, ea ne transformă, dar voința ne aparține.
Să plângi pentru natură, să plângi pentru și prin muzică. Iată ce ideal măreț, iată ce salvare.