Îmi vine greu să scriu despre respect. Este ca și cum aș încerca să scriu despre apă. Doar că, spre deosebire de apă, respectul nu prea mai este considerat vital. Vorba românului „lasă, bre, că merge ș-așa!”. Desigur că merge ș-așa când nu ne mai gândim la consecințe, când mergem într-o direcție în care ne spunem că nu mai contează nimic, că lumea oricum parcă a înnebunit.
Poate din acest motiv mă lovesc de lipsă de respect oriunde merg. Dar nu asta mă rănește! Nu asta! Ci undele care se propagă la nivel de societate, masa de nesimțire din care pare că nu vrem să ieșim. Paradoxul este că toți cerem respect și, ca orice lucru în viață, când ni se arată ocazia să-l oferim, ne retragem ca șopârla în iarbă, pândind mișcarea celuilalt.
Bunica mi-a spus demult: „maică, păstrează loc de bună ziua!”. Credeți-mă, mi-a luat mult timp să-i înțeleg sfatul! Din acest motiv, uneori nu am păstrat loc de bună ziua în adolescență. Și acum mă urmăresc acele momente când mă întâlnesc cu unii oameni și nu mai reușesc să le schimb imaginea de-atunci. Rezultatul e simplu: nu mă respectă, iar tot ce fac nu are nicio valoare. Mă voi lovi toată viața de momentele când nu am știut să păstrez loc de bună ziua. Știu de ce am greșit: din naivitate și din credința că lumea e mare și nu ne mai întâlnim. Ei, nu? Ne întâlnim, cum să nu ne întâlnim!? Mai ales cu aceia cu care ne-am certat sau am fost lipsiți de bun simț. Cu ei ne întâlnim și-n cele mai îndepărtate colțuri. Pentru a ne aduce aminte că nu suntem superiori și că dacă tăceam, filosofi rămâneam. Aș putea să dau vina pe amigdală, aș putea, dar nu cred că mai este un argument care se susține singur.
Prefer refuzurile scrise cu diplomație (și ce am mai primit zilele astea, când am derulat un proiect), dar lipsa de respect cu greu o tolerez. Iar dacă eu simt așa, sunt sigură că și alții se află în asentiment cu mine. Am ajuns astfel la concluzia că varianta cea mai bună, în momentul când cineva uită să fie respectuos, e să-i întorci spatele fără cuvinte grele sau reproșuri. Nu mai poți educa pe nimeni ajuns la o anumită vârstă și oricum, respectul pierdut o dată, cu greu se mai poate recăpăta.
Însă asta nu trebuie să devină o condiție! Cel puțin, așa îmi doresc eu. Lipsa de respect din zilele de azi duce la ceea ce vedem (și condamnăm, nu?): certuri la cozi, în trafic, în mijloacele de transport, în familii etc. Nu mai ține cont de vârstă. Respectul e gratis, nu trebuie să plătești pentru a-l avea! Lipsa de respect duce la multă ură. Nu are sens să spun la ce duce ura, istoria ne poate da nenumărate lecții.
Chiar și omul cel mai educat, odată căzut pradă superiorității, nu se mai deosebește de omul de la colț de stradă. De aceea, nu mai contează cine se află în calea lui: că-i român, că-i musulman, că-i rrom, că-i sărac sau bogat – toți devin obstacole. O faptă duce la alta, duce la un obicei, apoi la alt obicei și în cele din urmă la caracter. Cât de ușor mai este să deosebești binele de rău?
Devine mai ușor să alegi calea greșită. Mi se pare că, în prezent, marea provocare este să mergi pe drumul bun. Mi se pare că drumul bun trece printr-o pădure întunecată și, la fiece pas, mai răsare câte o arătare, o rădăcină misterioasă, un drumeț care te atrage pe alte poteci, o iluzie a luminii de la capătul tunelului etc. Și fiindcă arată așa, orice faptă sau vorbă negativă ne mai îndepărtează puțin de calea principală. Unii nu o mai găsesc niciodată. În această pădure s-ar putea să existe și ajutoare pentru o parte dintre noi, însă nu pentru toți. Pentru alții sunt doar copacii înalți de care continui să te lovești până ce reușești să vezi drumul, dacă nu cumva nimerești într-o sălbăticie fără sfârșit. De ce? Fiindcă este atât de ușor!
Așa că încep cu respectul, apoi văd ce va mai fi. Mi-aș dori ca și ceilalți să gândească așa. Nu are importanță dacă trăim la oraș sau la țară. Cei crescuți la țară știu mai bine că, în ciuda lipsei de educație, bunicii au știut aproape mereu să impună respectul nepoților. De acolo am plecat cu lecția că orice om merită tratat așa cum dorim noi să fim tratați. În timpurile astea am cam uitat să medităm la cuvintele simple, la proverbe, la zicători, la sfaturi venite din moși-strămoși. Poate că lucrurile materiale le oferă unora impresia că se află deasupra. Dar nu ești acolo după ce te-ai cocoțat pe un morman de bunuri, pe care le poate cumpăra oricine. Trebuie să ai grijă ca baza întregii piramide (care ești tu) să fie formată din lucruri ce nu se pot cumpăra. Cu ele poți deveni cel mai bogat om din lume.
