Există atâtea temeri în viața noastră. Tema de schimbare, teama de a nu fi judecat, teama de a nu te conforma „modelului” impus de grupul tău, teama de-a nu te ridica la nivelul altora (eternul motiv al comparației), teama de a rămâne fără nimic, teama de noutate etc. Sunteți de acord că nu aș mai termina dacă mi-aș propune să inventariez toate temerile? Cred că o privire în „dicționarul fobiilor” v-ar ajuta să vă faceți o idee. Însă, desigur, eu nu vorbesc acum despre fobiile noastre, ci despre temerile de zi cu zi care nu ne fac neapărat bolnavi, nu ne definesc neapărat astfel, dar cu timpul, cu cât le alimentăm mai mult (și e cam greu să nu o facem, având în vedere că le întâlnim zilnic), cu atât ne afundăm mai mult în nesiguranță.
Nu ne-am născut cu aceste temeri. Țineți minte câte năzdrăvănii făceam când eram copii și cât de mult râdeam de tot felul de lucruri? Aveam mult curaj, desigur că datorat neștiinței, dar acel curaj ne-a făcut să trecem prin atâtea provocări de-a lungul copilăriri și, dacă am avut noroc, și adolescenței. Maturitatea ne-a luat aproape toată veselia, dar nu maturitatea în sine, ci acele opinii ale celor din jur care s-au sedimentat în mintea noastră, care au prins rădăcini și au început să ne definească acțiunile. Nu toți am trecut prin asta, sunt persoane care au avut un sprijin necondiționat în familie sau prieteni și care au căpătat încă de mici o încredere în sine care a rezistat testului „gurii lumii”. Eu mă întreb uneori ce ar fi fost dacă nu credeam în părerile lui X sau Y. Ce s-ar fi întâmplat dacă aveam mai multă încredere în forțele proprii? Așa au fost circumstanțele, dar adevărul nu este întotdeauna unul eliberator.
Dar nu vreau să vorbesc despre vină, vreau să vorbesc despre curaj. Curajul de acum, curajul care ne face să dorim să ne schimbăm. Vă îndemn să nu cedați! Poate unii dintre voi ați îmbrățișat deja expresia „ăsta sunt și nu am ce face”. Vă fi mai greu să vă despărțiți de ea, dar nu imposibil. Ne putem schimba la orice vârstă dorim, cu toate că este mai greu cu cât înaintăm în vârstă.
Cred că frica de schimbare vine nu atât din lipsa forțelor proprii, cât din puterea influențelor negative din jur, părerilor, criticilor, reproșurilor celorlalți. Și este trist. Oare când ne vom da seama că nu pentru ei trăim?
Frica de schimbare m-a ținut în loc mult timp. Dar cel mai mult, frica de ceea ce cred ceilalți despre mine. Mă gândeam neîncetat la părerilor celorlalți, în timp ce lor nici că le păsa. Și bine făceau, doar aveau alte lucruri importante în viața lor, persoane cărora să le acorde atenție. Asta înseamnă când îți consumi resursele pentru altcineva și nici nu-ți dai seama. Și cu cât mă gândeam mai mult la ce cred ceilalți despre mine, cu atât le dădeam mai multe motive să se gândească… în sensul rău. Suntem suma gândurilor noastre. Ele ni se citesc pe față, oricât am încerca să le ascundem. Emoțiile ne trădează, celălalt își dă seama dacă este ceva în neregulă cu noi. Dacă suntem bine și suntem veseli, atragem oamenii și vor să de afle în preajma noastră. Nu și invers.
Am analizat acest aspect, a părerilor celorlalți. Pe la 25 de ani mi-am dat seama pe deplin și m-am convins că nu sunt datoare nimănui, nu în sensul în care trebuie să trăiesc pentru acea persoană, să trăiesc conform dorințelor ei. Sunt datoare să o respect, să apreciez ceea ce a făcut pentru mine, dar nu să-mi arunc visele la coș pentru a deveni ceea ce vrea ea, ceea ce crede că este mai bine pentru mine. Simt că acesta este păcatul multora: de a ști ce este mai bine pentru ceilalți. Ori, de cam puține ori știu ceea ce are nevoie celălalt. Și chiar de dacă li se vor sugera soluții, oamenii se întorc spre sine și spre opiniile lor și aleg ceea ce doreau să aleagă de la început.
Punem întrebări celorlalți pentru-a evita să ni le punem nouă înșine. Dar tot noi ne răspundem, tocmai prin respingerea sugestiilor celorlalți. Astfel ne justificăm și răspunsul.
Și răspunsul la întrebarea legată de schimbare se află în noi. De fiecare dată știm care este calea corectă, dar de obicei o respingem pe cea care presupune efort. Și evităm să ne gândim la consecințe. Uneori este doar un joc, ceea ce nu-i rău. Însă jocul are nevoie să fie jucat cu mintea limpede, altfel cădem în superficialitate și ce se întâmplă atunci? Nimic nu mai merge, nimic nu mai iese, treburile se duc de râpă și ne autoiluzionăm că așa a fost să fie. Când nu iei visele în serios, nici ele nu te iau pe tine.
